“Înainte să ajung la tine am citit ceva iar cuvintele au trecut prin mine grăbite, ca o lamă de cuțit subțire care m-a despicat și mi-a tăiat respirația:

Dintre toate persoanele pe care le-am pierdut, cel mai dor îmi este de mine

M-a frapat și mai tare când încercând să îmi amintesc cum eram, de ce ipostază a mea îmi e atât de dor, de care mă simt atât de îndepărtată, mi-am dat seama că nici asta nu știu, nu știu când am fost întreagă, sau când m-am pierdut.. am simțit doar un gol, ca un dor greu, dureros ..”

 

Ție ce-ți provoacă cuvintele de mai sus? Răscolesc ceva în tine? Îți provoacă curiozitate?

Când am auzit cuvintele spuse de clienta mea, am simțit un fior rece pe șira spinării și mi-am dat seama că ceva e și despre mine..

Te invit să citești mai jos să vezi ce este și despre tine..

 

Clienta mea a simțit tristețe, pierdere, ca un doliu pentru părți din sinele ei. Tânjea după sentimentul de întreg, după imaginea a cine ar fi putut să fie dacă ar fi avut o altfel de experiență de viață. Simțea prin tot corpul că au existat momente în care s-a simțit bine în pielea ei, însă nu mai avea o reprezentare clară a acelei perioade. Dar acum nu își mai dădea seama ce o făcea să se simtă bine, să se simtă ea.

Atâția dintre noi atunci când se întorc către interior, către sine nu își mai dau seama cine sunt, sau ce vor și nici când s-a produs această ruptură, tot ce simt este că nu le e confortabil în pielea lor și nici nu se bucură de cine au devenit.

 

• Cum ajungem să nu ne simțim bine în pielea noastră? 

N-ar mai fi psihologia ce e, dacă nu ne-am  întoarce către începuturi, către copilărie și relația cu părinții sau cu alte figuri de atașament sau de autoritate importante din viața noastră.

Există o multitudine de experiențe de viață, diferit nuanțate, care duc către o rupere(splitare) interioară. Se întâmplă atât în urma unor experiențe singulare traumatizante, cât și în urma unor experiențe adverse repetate – micro-traumatizări.

Prin splitare renunțăm la bucățele din noi care ne caracterizau, dar care nu erau acceptate sau plăcute de persoanele de atașament(adulții care ne-au îngrijit), sau pentru care eram aspru pedepsiți.

Prima experiență a renunțării vine încă din primii ani de viață, în familia de origine.

Dacă această deconectare și desprindere de părți din sine funcționează, cu timpul va duce către tendința de a face pe plac celorlalți, de dependență,etc.-

A funcționa = a primi la schimb pentru renunțarea la părți din sine un răspuns nevoilor noastre de bază: iubire, apreciere, acceptare, atenție, siguranță.

Dacă obervăm că indiferent cât renunțăm la noi, persoanele de atașament tot nu răspund acestor nevoi, ne răzvrătim, întoarcem către ei cu furie toată durerea pe care o simțim pentru că nu ne sunt îndeplinite nevoile de bază – facem totul pe invers, suntem opoziționiști, agresivi, nu respectăm limite, etc.

Renunțăm la părți din noi, la întregul nostru când facem parte dintr-o familie unde sunt prea multe norme, restricții, prejudecăți, așteptări,conflicte, abuzuri, etc.

Pentru a primi afecțiune, atenție, iubire, pentru a vedea bucurie în ochii părinților atunci când se uită la noi trebuie să ne conformăm, să fim într-un anumit fel, unul pe care ei îl apreciază și îl consideră bun. Doar așa ne simțim acceptați, dacă ne mulăm pe ceea ce ni s-a cerut.

 

• Să luăm câteva exemple:

“La 1o ani Cristina era pasionată de pictură, atunci când prindea un moment liber între teme și activitățile pe care le avea de făcut, simțea o mare bucurie să își ia pensulele, culorile și să iasă afară să picteze. Părinții ei au fost atenți la ea, însă nu au considerat că era îndeajuns de pricepută încât să ajungă o mare artistă, dar considerau că este mult mai talentată la vioară. Era o tradiție în familie ca în fiecare generație să existe un muzician, așa că ei au susținut-o și și-au arătat bucuria, mulțumirea și aprecierea când se ducea la concursuri de muzică, când muncea din greu la repetiții și avea rezultate bune la concursuri.

Cu timpul Cristina s-a îndreptat și mai mult către muzică, deși nu simțea aceeași bucurie, ba mai mult parcă simțea presiune, însă bucuria din ochii părinților era de neegalat.

Acum, adultă fiind, deși este o profesionistă recunoscută în domeniul muzical, Cristina nu se simte deloc bine în pielea ei, simte că nu știe ce vrea, că nu e mulțumită și spune des că nu se recunoaște în viața ei”

 

“Cosmin a avut un tata absent, tot timpul la muncă și ridicat mereu în slăvi de soția sa pentru tot ceea ce făcea. Băiatul a crescut în lipsa unei relații cu tatăl său, îl vedea aproape zilnic, dar nu interacționau decât rar și atunci era chestionat de cum îi merge la școală. Vedea doar bucuria din ochii mamei atunci când soțul venea acasă și asculta toate cuvintele de laudă pe care le spunea prietenilor despre cât de muncitor este.

 Mama sa a fost critică cu el toată copilăria încercând să îi insufle mereu ideea că trebuie să muncească, că acesta este rolul unui bărbat în viață. Și își aduce aminte că auzea des:

”Uite tatăl tău ce face, așa trebuie să fie un bărbat, așa să faci și tu!”

După mulți ani, adult fiind își dă seama că petrece peste 10 ore pe zi la muncă, că nu are alte interese, iar relația lui nu funcționează deloc bine. Se simte epuizat și realizează că duce o viață fără sa se fi gândit vreodată dacă asta este cu adevărat ceea ce vrea.”

Cosmin a înțeles ca pentru a fi apreciat si iubit de mama lui trebuia să fie ca tatăl său, să muncească și să aducă bani acasă, altfel nu ar fi bun ca bărbat sau ca om. Iar în goana către a ajunge așa cum mama îi insuflase nu a mai avut timp să se uite dacă asta își dorea cu adevărat.”

 

“Elena a fost un bebeluși nedorit de mama sa, fiind fată și al 3-lea copil într-o familie conflictuală, instabilă financiar, tatăl fiind și alcoolic. Primii ani din viață au fost grei, certurile și bătăile erau dese și se instalase o frică puternică în interiorul ei. Își amintește că era obligată să poarte hainele mai mici ale fraților ei și căpătase aceleași gesturi băiețești ca ei, iar la școală își dregea glasul ca să fie mai gros.

 La vârsta de 15 ani tatăl ei a murit, iar atunci grijile s-au mutat către partea financiară, deoarece mama deși muncise până atunci, a intrat într-o depresie severă.

A trebuit din acel moment să se ocupe de mama sa, frății săi mai mari nedorind să își asume această responsabilitate. Următorii 6 ani din viață i-a dedicat îngrijirii mamei sale. Trăia mereu la limită dintre furie față de mama sa, de frații săi(visa cum fuge și își părăsește mama) și o compasiune vinovată care o țintuia în rolul de îngrijitor și susținător al familiei.

 Pentru că avea nevoie de bani a început să facă videochat.  A început treptat să simtă mai multă siguranță financiară, dar în același timp simțea cum se descompune în interior.

Acum, la 30 de ani fiind în terapie de 2 ani își dă seama că încă de când era în uterul mamei a trebui să renunțe la părți din ea pentru a fi acceptată, a trebuit să se poarte ca un băiat de cele mai multe ori. Își dă seama că drumul pe care l-a urmat nu a fost deloc bun pentru ea, însă deși acum stă bine financiar, nu știe ce să facă cu viața ei de când mama a murit.

Se simte pierdută și își dă seama că nu se cunoaște deloc și că există o mare ruptură în interiorul ei: “mă simt la ani lumină de mine” ”

 

• Cum se manifestă în viața noastră?

 

Ajungem să face lucruri care nu ne definesc pentru că suntem direcționați subtil către ce consideră persoanele care ne îngrijesc că este bine, sau noi pășim singuri pe un drum care nu ne reprezintă doar pentru a primi răspuns nevoilor noastre de bază – iubire, atenție, apreciere, acceptare, siguranță.

Nu am avut experiența de a fi valorizați, de a fi văzuți și de a fi iubiți pentru cine am fost, exact așa cum ne-am născut … și la rândul nostru nu știm să oferim asta mai departe.

Renunțând încet, dar sigur la bucățele mici din întregul nostru, nu-i de mirare că adulți fiind ajungem să nu ne mai recunoaștem, să nu știm ce ne mai place, ce să facem cu viața noastră, dacă ne dorim o relație, o carieră și dacă da, cum arată ea.

Această renunțare la părți din noi aduce după sine o deconectare de propria persoană, de propriile trăiri și suferințe, de propriile lipsuri și dorințe.

Durerea acestor renunțări la sine o acoperim prin tot felul de mecanisme de apărare pe care le dezvoltăm, prin tot felul de boli sau de simptome, prin disociere și lista poate continua

Rupturile apar încă din fragedă bebelușie, când simțim că avem un scop deja trasat pe care trebuie să îl îndeplinim pentru a primi ceea ce avem cel mai mult nevoie : atentie, grija, iubire, acceptare, etc. Apar când este nevoie să ne modificăm pe noi pentru a ne integra în mediul nou în care ne naștem și nu invers.

• Cel mai probabil așa începe povestea de viață a celor mai mulți din generațiile trecute… copii care nu știu cât de mult au fost doriți, așteptați, care au fost nevoiți să fie ascultători, cuminți, fiind apreciați pentru asta și care primeau bătaie dacă nu erau așa, sau ajungeau să primească oricum… doar “e ruptă din rai”… 

După mulți ani ne întrebăm de ce oare nu ne recunoaștem, de ce nu ne simtim bine în pielea noastră, de ce suntem la ani lumină de sinele nostru autentic.

Ne întrebăm de ce ne trăim viețile încercând să le face pe plac altora și uităm de noi.. sau contrar, devenim atât de lipsiți de empatie încât călcăm peste oricine, abuzăm din durerea, frica și ura pe care am fost nevoiți să le suportam..

Cădem în capcana de a renunța la părți din noi și când suntem adulți. Cel mai bine se vede asta în relațiile de cuplu, unde unul din parteneri vrea să fuzioneze cu celălalt, renunță cu totul la sine, adoptând stilul de viață, plăcerile, credințele și valorile partenerului.

Trezirea la realitate în cele mai multe cazuri este una bruscă și dureroasă printr-o despărțire neprevăzută, printr-o infidelitate, sau alte situații dificile care obligă într-un fel sau altul la introspecție, la contact cu sinele propriu și o întoarcere către interior.

 

 

• Ce avem de făcut?

Una dintre formatoarele cu care am învățat a spus un lucru care în acel moment m-a atins diferit:

“Fii atentă la ceea ce ar fi putut să primească clientul din fața ta în copilărie, intuiește ce i-a lipsit și cine ar fi putut să fie dacă nevoile de baza i-ar fi fost îndeplinite și ar fi creat un atașament securizant cu părintele sau tutorele.

Imaginează- ți cine ar fi putut să fie dacă începutul vieții era unul bun și uită-te la cine este astăzi.

Discrepanța dintre cine e și ce ar putea fi o veți lucra în terapie, iar ce i-a lipsit în copilărie este ceea ce e nevoie să primească din relația terapeutică”

 

Te invit să răspunzi la următoarele întrebări cu ajutorul cărora vei reuși să readuci la lumină părți din tine care au nevoie să vină în atenția ta:

Ce ți-a venit în minte prima dată când ai citit titlul acestui articol?

Cine crezi că ai fi dacă nu ai fi fost nevoit să renunți la părți din tine? – imaginează-te în detaliu

 Lucrurile pe care le faci îți aduc bucurie?

Crezi că ai fost influențat în deciziile tale?

Ai simțit vreodată că faci compromisuri?

Care sunt contextele în care ai renunțat la dorințele tale pentru că n-ai fost susținut sau nu ai avut încredere în tine?

Simți bucurie sau mândrie atunci când faci ceva?

Este drumul pe care ești calea ta?

Te regăsești în viața pe care o trăiești?

Ce ai putea să readuci în viața ta și să simți că îți aduce bucurie?

Poți vedea contextele de viață în care ai renunțat la părți din tine? Dacă da, care sunt acele părți?

Dacă simți că este momentul să te uiți mai mult către tine și ai nevoie de mai mult de câteva întrebări, un ezita să apelezi la un specialist.  În spațiul creat într-o relație psihoterapeutică hrănitoare ai posibilitatea să te regăsești să îți trăiești viața la adevăratul potențial.

Întoarcerea la sine nu vine tocmai ușor pentru cei mai mulți, sunt multe fragmente desprinse de-a lungul timpului pe care e nevoie să le aducem înapoi, să formăm din nou întregul care am fost predestinați să fim, dar este cu siguranță posibilă.

 

 

 

*acest mesaj nu condamnă persoanele care ne-au îngrijit de niciun fel. Doar încearcă să aducă claritate pentru aceia dintre noi care au nevoie să își dea seama de ce nu se simt bine în pielea lor

WhatsApp